Trenul Rapid 2244 a plecat din Gara Sibiu cu trei minute intarziere. Nashul vorbise cu mecanicul de locomotiva si amandoi l-au asteptat pe Aurelian Gavrila. Prietenii l-au bagat in vagonul cu marfa, cu picioarele inainte. Intr-o cutie cu sase scanduri, de brad, batuta in cuie. E ultimul lui drum. In urma a ramas gara, cu ei pe peron, si cele doua sine, negre si lucioase, acoperite cu zapada. Dar nu prea mult, ci asa pudrate, cum dadea matusa lui placintele cu zahar pudra.


Asta se intampla cu ani in urma, cand AurelianGavrila era printre cei vii. I-ar fi placut stuful galben, glazurat cu alb.
Mereu i-a placut. Cand era printre cei vii, Aurelian isi pierdea vremea in garile mici unde doar Personalurile mai opreau, ori printre sine, la raspantii. Era acar. Sau cel putin pentru asta primea bani de la stat, dar toti il stiau de om scolit in capitala. Spunea ca nicaieri nu se simte mai viu si mai liber decat langa calea ferata. Si nicaieri nu s-a simtit mai aproape de moarte. Cand era mic si stirb, cu fundul peticit, venea la raspantie impreuna cu pushtii din targ. Se piteau pe margine, in stuf, si aruncau cu corcoduse in trenuri. Cu sasii gemeni a planuit sa fuga in Germania, ascunsi in vagonul de marfa, printre burdufurile cu branza de export. Cand s-a inaltat nitel, de era un slabanog cu picioroange, mergea singur la pasarela. Devora carti, din scoarta in scoarta, fuma tigari furate de la unchi, si se uita la trenurile ce treceau sub el. Cu un ciot de creion le desena pe interiorul copertilor. Nimeni nu se supara, pentru ca oricum numai el ii citea pe Cioran, Sartre si Anatole France. Cand a inceput sa-si rada puful de pe barba, si i s-a ingrosat vocea, mergea la pasarela cu fete. Fete mai proaste decat gastele din curtea matusii, dar tocmai de asta le iubea. Chicoteau pe tocurile lor date cu lac, se inroseau, si se lasau pipaite pe sub fustele creponate.

Intr-o zi a mers la pasarela cu o fata mai mare decat el, studenta la Arte. L-a facut barbat, si pentru asta a adorat-o. Ii adora chipul si trupul, parul si felul cum ii zambea. Noaptea ii visa cele trei alunite de pe pulpa stanga. S-a despartit de ea cu ura. Cand nu era acolo, studenta venea pe ascuns la pasarela si picta vagoanele stationate. Pe panza ei vagoanele erau verzui, cenusii, negre cu rugina, prelungi si transpirate. Cea mai reusita pictura era cu vagoanele verzui si delicate. Cand i-a descoperit tablourile, pitite intr-un vagon rosu, parasit, Aurelian s-a simit furat si tradat. Erau doar ale lui, atata lucru nu a putut sa priceapa si ea?? I-a aruncat in fatza tot ce a avut de spus, a palmuit-o si a alungat-o. Din ziua aceea de iarna nu a mai vazut-o. Dar a cautat-o in chipul tuturor femeilor care i-au intrat in pat.

Trenul Rapid 2244 a trecut de vagonul rosu, stationat. Mecanicul nu a incetinit si nici nu a fluierat. Aurelian Gavrila, din cutia lui ascunsa in vagonul cu marfa, nu a simtit nimic special. In fond nu a simtit nimic. Parul si unghiile i-au mai crescut cu cativa milimetri, si pielea i-a capatat o tenta vinetie. I-ar fi placut sa stie ca afara e tot iarna, anotimpul lui preferat, ca ierburile sunt glazurate, ca a trecut pe langa vagonul rosu si ca acum sta langa cutii cu branza de export. Branza delicioasa, in coaja de brad, din aceea care miroase a rasina si are o culoare roscat-aramie. Fiind ultimul lui drum ar fi trebuit sa simta toate. Ar fi trebuit sa stie, ca una din fetele acelea prostute, de la pasarela, se afla acum pe calea ferata, la o suta de metri de tren. E bruneta care s-a maritat cu preotul si care ii zambea mereu pe strada.
Aurelian Gavrila o sa mai treaca prin opt gari, trenul o sa faca apoi o bucla, apoi o sa se intoarca in gara din Sibiu. O sa fie ingropat in cimitirul de langa calea ferata, de sotul brunetei de la pasarela.

sfarsit

Alina Andrei

 

destine

povesti

ochiul magic

dincolo

efemer

autoportret

adrese web

 

 

Foto:                         
toate imaginile